despre wend, cu inversunare

duc acasa o cutie imensa de carton, careia cu greu ii fac niste gauri prin care jazz deja intra si iese, sub lama cutter-ului de care o feresc cu propria-mi mina pe dedesubt. ea ma musca de degete. dupa larma ingrozitoare si fugareala mingiucilor aruncate inauntru, gindesc ca-i place. asezata ba orizontal, ba vertical, cutia devine o casuta cu fereastra rotunda prin care jazz isi scoate capul si labutele si asteapta sa te zgiriie putin, macar putin de tot. cind obosesc sa ma joc cu ea, miauna motaneste-gros, si umbla nervoasa prin casa cu coada stufoasa in vint steag, suparata, cirtitoare. noaptea, sta atirnata pe una din gauri pina cind stricind echilibrul cutiei cade cu totul pe o alta parte decit era, ea in cutie intr-un zgomot apocaliptic. zici ca se darima vreun perete; sau nu, se darima blocul cu totul. ea iese victorioasa prin alta gaura, caci asta-i avantajul ca i-am facut multe gauri cutiei. si eu, minte de inginer. ar trebui noaptea sa o ascund, nu?