Monday, August 30, 2010

tandrete si toamna



1. jazz face baie; sta apoi intr-o pata de soare in bucatarie, si se linge.
o iau la culcare cu blindete, dar ea tine supararea. se duce in colt de pat pe o paturica ramasa acolo. sta cu coada la mine, ghemotoc. o las o vreme, apoi o iau iar linga mine si imi face favorul sa stea la mingiiat, numai ca eu urmaresc sa-i usuc burtica, asa ca o rostogolesc si ii rasfir blanita lunga si alba. apoi face ce fac copiii mici, doarme mult si ofteaza, abandonata si fara aparare.
eu citesc pere gimferer, fortuny. cind misc mina stinga sa dau paginile jazz arata ca ma simte si misca urechiutele.

2. seara, jazz isi face culcus in bratul meu sting, ghemuindu-se cu boticul in subbrat sau sub barbia mea. ridica sus capul si cere sa fie scarpinata sub barbie si pe lateralele gurii pina sub urechi, si intre urechi. se intinde si coada bate cu virful in genunchiul meu. o apas usor cu barbia prinzindu-i capul in scobitura gitului, dar ea nu zice nici zmi^c, ii place acolo inghesuita si la caldura.

am vazut un film pe animal planet, cum faceau masaj de recuperare unor animale care aveau afectiuni motorii. asa ca, ii fac si eu lui jazz dar pe degeaba: localizez incheietura labutei de sus, si cu cele 5 burice ale degetelor de la mina masez usor locul, venind pina la capat de labuta si apasind usor la gherute.
in acest moment, parca apas pe un buton, nesmintit jazz intinde labutele din spate, lungindu-se imens si desfacindu-le in flori cu gherute ascunse in citeva pete albe de blanita. caci la labutele din spate jazz are peticele albe.

in aproximativ 10 minute, coada lui jazz nu se mai zbate, semn ca a adormit. profund. imi iau cartea si citesc mai departe cum bocaccio pregatea adorarea lui dante si nu mai stiu sigur daca nu eu eram francesca da rimini.

3. jazz sta in locul unde au fost 2 fotolii si miauna. desi nu le-a apreciat niciodata, acum imi arata ca lipsesc. in schimb apreciaza pernutii care au aparut si pe care se poate aseza in orice colt al bibliotecii. seara tragem si o alergatura, siretul ala de la bocancii mei fiind pretextul fiindca in locul larg ramas, jazz uita dupa ce alearga si face salturi imense direct in rafturile cu carti sau pe televizor si apoi tot in rafturi. ma bate gindul sa dau si televizorul. oare jazz ce ar zice?

4. stau in supermarket in fata rafturilor cu mincare de pisi: jazz nu mai vrea nimic, doar carne cruda cind am. asa ca ii iau un whiskas, carne de vitel in sos alb. timida iau un plic gindind ca o sa-l pape mitzoncii golani de afara.
azi-dimineata surpriza: in aerul rece, jazz devoreaza 1/2 de pachetel iar eu sunt fericita pe toata ziua. apoi pleaca pe balcon intre tufele de busuioc de unde o aduc cind plec la serviciu.
noul nisip de litiera miau-miau are 6kg pe punga si aroma de portocale. ma spetesc carind pungile de la singurul magazin veterinar de unde il iau la 75,000 de lei vechi.

Monday, August 16, 2010

Fantezie de vara in concert baroc

pentru belle: alejo carpentier, concert baroc


subiectul este o improvizata orgie muzicala, dezlantuita in timpul celebrului carnaval din venetia, cu un concerto grosso la Ospedale della Pieta, minastire care crestea si educa tinerele abandonate, la care participa:
- Antonio Vivaldi, roscovanul, muzicianul calugar
- Domenico Scarlatti la clavicembal
- Georg Friedrich Handel la bas continuu
- cele 70 de orfeline ale caror nume au fost reduse de catre maestrul antonio la instrumentul la care cintau: Pierina dai violino . . . Cattarina dall cornetto . . . Bettina dalia viola . . . Bianca Măria organista . . . Margherita dalVarpa doppia. .. Giuseppina dai chitarrone . . . Claudia dai flautino . . . Lucietta dalia tromba. .
si apoi doar la instrument :
Clavicembalo. . . Viola da bracSia .. . Clarino . . . Oboe . . . Basso di gamba .. . Flauto ... Organo di legno . . . Regale . . . Violino alia francese . . . Tromba marina .. . Trombone . .
« Dă-i bătaie, saxon împuţit!» — striga Antonio. « Ai să vezi tu, acum, prea curviosule!» — răspundea celălalt, furat de prodigioasele-i născociri, în timp ce Antonio, fără să scape din ochi mîinile lui Domenico, ce se risipeau în arpegii şi înflorituri, arunca arcuşul pe corzi, scoţînd parcă notele din aer cu brio ţigănesc, muşcînd corzile, clocotind în octave şi note duble cu drăcească virtuozitate cunoscută de discipolele sale. Şi părea că mişcarea va atinge punctul culminant, cînd Georg Friedrich, dînd drumul brusc la registrele grave ale orgii, făcu să se audă sunetele din bas, mutaţiile, acel plenum cu o asemenea forţă în tuburile ce sunau ca trîmbiţele, goarnele şi bombardele, ce parcă chemau la Judecata de Apoi. «Saxonul ne rade pe toţi!» — strigă Antonio, într-un fortissimo exasperat. « Eu nici nu mă mai aud» — ţipă Domenico în acorduri tot mai puternice. între timp însă, Filomeno alergase la bucătărie, aducînd o baterie de cazane de aramă, de toate mărimile, în care începu să bată cu linguri, linguri de spumă, teluri, făcăleţe, lemne arse, pămătufuri de şters praful, cu o asemenea inspiraţie în materie de ritm, sincope, accente încît, treizeci şi două de măsuri îl lăsară singur, să improvizeze. «Magnific! Magnific!»— striga Georg Friedrich. « Magnific! Magnific!» — striga Domenico lovind cu coatele, plin de entuziasm, claviatura clavicembalului. Măsura 28. Măsura 29. Măsura 30. Măsura 31. Măsura 32. «Acum!» —urlă Antonio Vivaldi şi toată lumea atacă Da capo cu o impetuozitate cutremurătoare, scoţînd sufletul din viori, oboi, tromboni, orgi regale, orgi portative, viole da gamba şi din tot ceea ce putea suna în sala ale cărei vitralii vibrau în înălţimi, înfiorate parcă de furia cerurilor.

totul terminindu-se cu o scalambaiala traznita dirijata de Montezuma, vizitatorul continentului european ce-si cauta sentimentele originii spaniole alterate in conchista, cu obirsii neclare in mexic si a negrului sau valet, filomeno:

« Al dracului negru! — exclamă napolitanul. De cîte ori vreau să ţin un ritm, el mi-1 impune pe-al lui. O să ajung să cînt muzică de canibali.»
pina sa bagati de seama, se bifeaza trecerea prin venetia a unor muzicieni celebri in glorie sau cu picioarele inainte – vezi wagner – si ajungem si la geneza operei motezuma, a lui Vivaldi despre care desigur nu va intrebati ce si cum, in ultimul timp.
mai bine punctat cum a ajuns Vivaldi la acest subiect?
nu va intriga cum a ajuns motezuma baroc?
uite asa:

Indianul continua să insiste, deşi o lăsase mai moale:« Istoria spune că . . .» « Nu mă regula cu Istoria în materie de teatru. Ceea ce contează aici e iluzia poetică. Uite, faimosul Monsieur Voltaire, a prezentat, nu demult, la Paris, o tragedie în care asistăm la idila dintre Orosman şi Zaira, personaje istorice care, dac-ar fi trăit cînd se petrece acţiunea, ar fi avut, el peste optzeci de ani, iar ea, cu mult peste nouăzeci. . .»
«Şi pentru dumneata, Istoria Americii nu e măreaţă şi respectabilă ?» Părintele Compozitor îşi puse vioara într-o cutie căptuşită cu satin, de culoarea fucsinei. « în America, totul e o fantasmagorie: poveşti despre Eldorado şi Potosî, oraşe fantomă, bureţi care vorbesc, berbeci cu lînă roşie, Amazoane fără o ţîţă şi Orejonix care mănîncă iezuiţi...» Acum era rîndul indianului să se enerveze: « Dacă-ţi plac aşa de mult poveştile, pune pe muzică Orlando Furioso.» « Am făcut-o; premiera a fost acum şase ani.» « N-o să-mi spui că ai pus să cînte pe scenă un Orlando care, în pielea goală, cu fundul gol, străbate toată Franţa şi Spania, cu mădularul în vînt, înainte de-a traversa înot Marea Mediterană şi-a pleca pe Lună, aşa, de parcă totul ar fi fost un fleac ?»


Thursday, August 5, 2010

Rubinstein - Chopin - Barcarolle Fis-Dur, Op.60

Monday, August 2, 2010

deja august?

in aerul care tremura la orele amiezii, ma misc abulic, noroc ca stiu drumul, gesturile, lucrurile, locurile...

casa mea nu ma ocroteste, din contra mi se pare ca vrea sa se razbune pentru anii in care am ignorat-o la temelie: peretii sunt strimbi, tevile innadite prost, faianta coapta si sfarimicioasa, sub cabluri se ascund gauri oculte, fara substanta si motiv.

nu inteleg cum din suprafete aparent restrinse ies saci intregi de material de constructie vechi, nisipos, mult si inutilizabil. ba nu, exista o groapa din surpare in mijlocul orasului unde, spre bucuria cartierelor vecine, se da voie sa se arunce resturi de zidarie, gresie, faianta, mortare vechi. si tot spre bucuria tiganilor cu carucioare, distanta fiind acceptabila, li se da si lor voie sa care cit ii tin puterile, din micile afaceri la care se tocmesc. si sunt mai ieftini.

intr-o dimineata strabat la pas citeva depozite si ramin uimita de frumusetea materialelor: gresie asortata cu faianta, plinte sau briuri, modele geometrice sau florale, buline, oh imensele si galbenele buline, tevi de inox superbe cu robineti stralucitori, site pentru aerisiri, usite, cuiere de baie...

ma simt ca o fiinta tradata, parasita sau abandonata fara subiect. tineretea mea, ca de ea e vorba de ce a fost atit de lipsita de stralucire si terna in lumea paralela in care mi-am petrecut-o si careia i-am fost predestinata fara sa mi se ceara asentimentul.