nucii armatei romane

cind, pe drumul tecuci-adjud, fac dreapta spre nicoresti, si vad in fata mea lungul drum al nucilor, plantati de armata romana in primul razboi mondial, si care au povestea lor, si care fac curind 100 de ani,
cind ajung aici,
incep sa pling.
nimic nu va egala in viata asta a mea, drumul spre padurea buciumenilor, spre stupina.
bucuria mea de a scoate miere, fagurii grei, fosnetul padurii, gradina cu florile raiului, lunca siretului si tiganii calarind fara sea cai divini, mi^ni^ndu-i spre apele siretului.

acasa, nimic nu mai seamana, mierea trasa in borcane devine neutra, capaceala e doar capaceala, iar casul de capra invelit in busuioc rosu intra la congelator inainte sa mai zica povesti cu iezi abia fatati si capre grijulii urmarindu-i cu blindete.

vreo saptamina, amintirile se leaga de trandafirii adusi in portbagaj in punga cu apa, altfel nu as crede ca exista acest tarim de basm. cu lizuca si patrocle. si cele 2 minastiri de maici.