Monday, December 29, 2014

Umblam cu rănile deschise

protejam in noi ființele dragi, ascunzându-le adinc de ochi, trădări, vorbe. Si umblam asa legănindu-le înăuntrul nostru sperind ca le ocrotim.
Si vine clipa Cind ele, din chiar miezul nostru, pornesc războiul, aruncându-ne in aer din interior, rănindu-ne fără leac, împrăștiindu-ne in mii de fărâme. Mici cratere bolborosind si erupind zilnic iar si iar lăsându-ne fără apărare.

1 comments:

ciumafaiul de toamna said...

Sau pleaca si ne lasa-n prag,cu inima-n gat, cu lacrimi in ochii,cu mana-ntinsa, ca cersetorul la colt de strada...doar-doar mai capeti un zambet sau un pupic...Si-n casa mai dainuie inca mirosul lor si-astepti sa se deschida usa iar si de sub motul ciufulit, doi ochi sa te priveasca cu asteptari de joaca,si gestul manii care cheama :-hai! vina!prinde-ma!!!Si patu-i ravasit si perna inca mai are forma capului,si ei s-au duuus,.... Oh ,viata!!! din cati eram odata-n casa am mai ramas doar noi ,tacuti ca umbrele ...Cei mici sant mari si dusi in lume-si cresc copiii fara noi.Ei nu stiu cand imbatranim si de fiecare data ne gasesc tot altfel decat ne-au lasat,....noi i-am lasat sa plece copii si-acu' ne convingem tot mai greu ca cei ce ne intra pe usa, seriosi, ingandurati,mai dezradacinati de masura timpului,sant ei ,cei pe care i-am asteptat inca un an ....Da!!! sant rani si rani si toate dor....