Sunday, December 13, 2015

despre batrini

- nimic nu e mai deprimant decit o coada inceputa inainte de 7 dimineata, desi laboratorul deschide la 7:30, nimic dar nimic nimic.
o ceata de vreo 20 de persoane majoritatea in virsta clampanitori din proteze, vorbareti, urdurosi, intepati, atoatestiutori, vigilenti cu fiecare nou aterizat sa nu cumva sa le-o ia inainte, si singele lui sa ajunga in eprubeta inaintea alor lor.
parca le-a murit bunul simt, compasiunea, demnitatea. unul mai scortos, cu burta, critica ca noul venit nu a dat buna ziua. ceilalti se repliaza, string rindurile pe scaune si nu-i fac loc, punindu-si hainele pe scaunul altfel liber.
si ca sa completeze convingerea ca au imbatrinit degeaba, unul se lauda ca tocmai a mincat o lamiie ca sa-i iasa nu stiu ce analiza de diabet buna. adica, ar pacali si pe bunul dumnezeu. sau moartea.
inauntru e si mai rau, sunt ca la ei acasa, inteleg ca fac analize periodic, vorbesc familiar si totodata nepoliticos cu asistenta care face recoltarile: tot mina aia grea o aveti? si rid strepezit, singuri, pentru ca ceilalti se uita incremeniti.
la iesire desi sunt afise mari peste tot, recipiente la vedere, si trebuie sa astepti sa-ti puna un plasture pe vena, ei ies cu vata pe brat, rizind in gura mare pe hall, si e abia 7:45 si au tot restul zilei si restul vietii in fata. degeaba.






3 comments:

cristina said...

Ii stiu, ma intalnesc cu ei peste tot, dar mi-e groaza sa nu cumva sa ajung si eu asa. Se spune ca la batranete ti se exacerbeaza toate trasaturile pe care le-ai ascuns cu buna stiinta si autocontrol. Eu imi ascund de mult una - violenta. Am momente cand as putea sa devin foarte violenta cu nesimtitii din jur, dar ma abtin. Daca peste cativa ani n-o sa ma mai pot abtine?

vic said...

paguba-n ciuperci, o sa-i repezi vreunui timpit o palma, mai bine asa decit sa te imbolnavesti.
fa o stiva cu blide de aruncat, si trinteste-le din cind in cind, sau vorbeste cu un prieten, sau cu pisica.

eu am un descintec: my lord, elibereaza-ma acum, daca vreodata s-ar putea sa ajung asa. nu e nici o pierdere, doar salvarea demnitatii.

cristina said...

Aaaa, ca-i dau unuia o palma nu-i nici o paguba, dar ce patesc eu dupa aia? Crezi ca ala ar sta de lemn, sa ia? Eu nu cred. De acolo provine teama mea.
Iar asta cu demnitatea e o poveste sensibila. Eu as milita pentru dreptul de a fi eutanasiat, caci consider ca mi s-ar cuveni, dar daca stau mai bine sa ma gandesc, Dumnezeu are alte resorturi pentru care ma lasa sa ma chinui (la o adica). In plus, de ce sa incarc pe altcineva cu pacatul asta, de a fi obligat sa-mi ia mie viata? Chiar si daca s-ar inventa o masina de eutanasiere, inventatorul tot un pacat ar savarsi. Asa ca demnitatea mea este, deocamdata, supusa unui mare hazard. Stii cum se zice: nu mor caii cand vor cainii. Vom vedea ce va mai fi.