sa ucizi o pasare cintatoare

1. atita ceai de cozi de cirese am baut, incit am capatat miros de cirese. iar in mine a inceput sa creasca inflorind, un cires.
prin degete cresc ramuri mici cu frunzulite verzi si flori albe care le acopera, iar bratele sunt noduroase si lucioase.
ochii au in iris un mugure de floare, genele sunt din stamine galbene iar pleoapele petale albe dantelate care se zbat triind lumina.
parul in oglinda e alb, dar sunt flori in buchetele, si daca am incercat sa rup una m-a durut. cind scutur capul cern petale.
in scorbura urechii stingi adapostesc o pasare micuta, frumos cintatoare.
in cosul pieptului simt cum cresc si inima pulseaza seva, si daca m-am taiat la un deget, a curs lipicios un suc dulce verzui.
umblu asa prin lume de-o vreme cu un nimb de albine zumzaitoare, risipind o adiere amaruie.
nu mai incalt ciorapi, eu insumi calc pe flori, iar unghiile si degetele de la picioare sunt flori si ramuri, buchetele mici spre care se rasucesc vene groase. ma feresc sa stau pe loc fiindca mi-e teama sa nu prind radacini.

2. cind recitesc Truman capote – alte glasuri, alte incaperi imediat urmeaza harper lee – sa ucizi o pasare cintatoare. Oare de ce.

3. de la pan volodyowsky, plinge toata floarea cea vestita a polacilor. pe ei ii iubeste bunul dumnezeu, de aceea ii aduna si ii ia la el pe unii, crezind ca restul vin singuri. dar nu se intimpla asa, restul se incapatineaza sa-si faca in continuare cruce de la stinga la dreapta si sa creada chiar in cel ce-i napastuieste.
acel papa ca o umbra le-a transmis cel mai important mesaj sa nu va fie frica, iar ei l-au recunoscut, fiindca dintre toate sentimentele omenesti frica le este straina total. nu le-a fost frica niciodata de-a lungul acestei istorii care nu-i incape.

wend pe faleza dunarii

ciobanesti mioritici, un labrador la aport, bacul care face legatura cu dobrogea, pescarusi, pescari, oameni cu role, oameni la plimbare, inghetata, biciclete, lumina puternica si cruda, salupe, vapoare, barci, salcii si nici o terasa unde sa poposesti.

fiind obraznica, pe geamuri topaiam...

jazz sta pe balcon, intra si iese pe geam.

florile mele cred ca e primavara

lalele de barbados, leandru, begonia tigrata.

mihai zamfir si povestile lui de dragoste

este vorba despre romanul Se innopteaza. Se lasa ceata a lui mihai zamfir, aparut la editura polirom, care are pe pagina de garda o poezie nelinistitoare si incomplet citata a lui arghezi: o zi, care se va dovedi si cheia finalului.

prima carte scrisa de mihai zamfir pe care am citit-o a fost Poveste de iarna, in 1987 aparuta la cartea romaneasca, cu o frumoasa si delicata acuarela pe coperta, a lui v. socoliuc.

romanele lui mihai zamfir sunt povesti de dragoste, ciudate, alambicate, complicate de personaje superintelectuale; sunt scrise impecabil dupa metoda, cu motto, cu o tehnica clasica de implicare gradata, cu sfisietoare scene de dragoste si scurtissime scene de sex, autorul clamind ipocrit pudoarea pe care de fapt nu o are. picurind acid cind impliniri, cind dezamagiri nu stii la ce sa te astepti in urmatorul capitol.

lectia1: nimeni nu suporta 2 dezradacinari

toate personajele sunt translatate in alte coordonate geografice decit cele natale, dar pastrind mediul academic ca o constanta cunoscuta foarte bine autorului si care nu-I creeaza probleme ci doar variante.

- petru paraseste romania pentru portugalia, dar nu face saltul la Melbourne/Australia.

- isabel s-a exilat in australia din portugalia, dar nici macar nu gindeste sa vina in romania abstracta.

- lidia a emigrat in germania si s-a intors in romania, dar nu are varianta portugalia in care a plecat petru.

- andrei a emigrat de asemeni in statele unite si nu are intentia sau curiozitatea sa vada oferta portugalia, chiar pentru o vizita.

lectia2: ce urmeaza dupa ce ai avut curaj sa epuizezi un sentiment

daca a fost un sentiment de prietenie – nimic.

s-a spus tot, de la confidente uluitoare de alcov pina la suparari filozofice sau amintiri dintr-o tinerete bucuresteana comuna.

daca e ceea ce a ramas dintr-o casnicie – nimic.

s-au scris ranchiunele dar si elegantele iertari, cu si mai elegantele evitari de patetism jenant.

daca e iubirea de vreo 20 de ani pentru o Isabel care trebuie protejata si convinsa – nimic.

au fost facute toate gesturile, au fost spuse toate vorbele, s-au luminat toate ipostazele aratind cruda esenta. petru s-a dizolvat in propriile lui sentimente.

explicatia finala nu o da romanul ci versurile lipsa din motto:

s-a pierdut neputincioasa si pribeaga

dupa ce vremea intreaga

m-a urmat, pas cu pas, pina azi

la amiazi.

ce s-a intimplat la amiazi? azi?