nucii armatei romane

cind, pe drumul tecuci-adjud, fac dreapta spre nicoresti, si vad in fata mea lungul drum al nucilor, plantati de armata romana in primul razboi mondial, si care au povestea lor, si care fac curind 100 de ani,
cind ajung aici,
incep sa pling.
nimic nu va egala in viata asta a mea, drumul spre padurea buciumenilor, spre stupina.
bucuria mea de a scoate miere, fagurii grei, fosnetul padurii, gradina cu florile raiului, lunca siretului si tiganii calarind fara sea cai divini, mi^ni^ndu-i spre apele siretului.

acasa, nimic nu mai seamana, mierea trasa in borcane devine neutra, capaceala e doar capaceala, iar casul de capra invelit in busuioc rosu intra la congelator inainte sa mai zica povesti cu iezi abia fatati si capre grijulii urmarindu-i cu blindete.

vreo saptamina, amintirile se leaga de trandafirii adusi in portbagaj in punga cu apa, altfel nu as crede ca exista acest tarim de basm. cu lizuca si patrocle. si cele 2 minastiri de maici.

pentru wend

caltunasi, oxalis, oregano, salvie, clematita.
florile pe care le cresc in fiecare an, pe balcon: unele din seminte [caltunasi], altele din pricajite rasaduri; numai clematita a fost adoptata de mica din supermarket si are un ritual propriu de ingrijire.
ei, ca si lui jazz, le-ar sedea bine in libertate, intr-o gradina frumoasa.

sa cautam vinovatul?!

acesta este halatul meu de iarna preferat. dar il mai revendica si altii, care dupa cum se vede i-au jumulit mineca stinga, la fel cum se intimpla cu tricouri, pijamale, haine de casa ce-i pica sub labute la timpul alintatului.

cine-i vinovatul? pai, nu trebuie cautat prea departe. e pe aici, pe undeva.

camuflaj

sa se inteleaga bine, cineva e stapina balconului si nu permite nici o miscare in front.

doamna clematita, atit de rivnita...

mai tirziu ca in alti ani, clematita infloreste regal, pazita de cactusi - de toti pofticiosii! stim noi cine-s!