jazz pe balcon

 

 

 

 

80 - kurt masur

d.a. dau intimplator pe mezzo peste concertul aniversar 80 de ani, de la gewandhaus leipzig, pentru kurt masur. inima mii de cioburi, creierul artific, emotionant si perfect.
kurt masur devastat de o boala cumplita care-i arunca miinile cu miscari spasmodice in toate directiile ca nu pricepeai cum dirijeaza: citeodata figura dementa.
altfel,
a dirijat cu vitalitate cap-coada, dar dupa atita istorie, cred ca putea fi sprijinit doar de pupitru - precum cidul in sa - si aceasta orchestra si-ar fi recunoscut si recompus maestrul din amintiri.
de aceea,
sunt mereu uimita de cum ni se releva lipsa de sens a acestei lumi: un dirijor este matur abia pe la 45-50 de ani cind a avut timp sa acumuleze - nu, nu stimele capodoperelor - experienta si intelegere de viata si apoi cit ii ramine pina cind arta lui se transmite rotunjita posteritatii sau si mai bine contemporanilor?
cred ca sunt printre cei alesi, care si-au trecut ore bune din tinerete cu discurile acestei orchestre si maestrului ei, care multa vreme vor ramine stampilati, asa ca berliner orchestra si karajan.
cel mai simpatic moment a fost capriciul italian, al lui ceaikovski, caci e a zimbet sa-i vezi pe nemti interpretind un capriciu italian, compus de un rus,
abia ridicindu-si fundul din scaune la cavalcada, zimbind si ei econom, stapinind talgerele in loc sa le pocneacsca asurzitor, tinind tamburina pe masa si lovind-o usurel ca sa-i domoleasca zornaiala si doar la sfirsit, un singur moment am zarit-o in aer.
as putea spune un capriciu bine temperat!!
asa-s nemtii astia, totul a fost perfect!

http://www.youtube.com/watch?v=ItVDcfTccPI

din clasici

erich maria remarque  - trei camarazi

exista carti duioase, scriitori delicati, a se vedea si proust, cu nume ciudate: erich maria, asa cum exista in francofonie pierre marie, care desi pun intre coperti grozavii, te trec dintr-o parte in alta usor, cu lacrimi de crocodil pe obrajii plictisiti.
e o carte de razboi - dar nu e pacientul englez, de criza economica cu incipiente puseuri huliganice pe la intruniri cu tenta socialista, cu cel putin o crima care iti devine vindicativ-simpatica, o moarte, doua morti... care suna cam asa:

era senzatia sinistra ca realitatea trezeste dorinte, dar nu le poate implini; ca dragostea incepe in sufletul unui om, dar ca nu se sfirseste in el; si ca poti intilni reunit totul: omul, dragostea, fericirea, viata... si ca - fapt ingrozitor - este totdeauna prea putin si se imputineaza cu cit pare mai mult.

sfirsit de iulie pe balcon

avem asa: busuiocul meu rosu, din care doar motul se mai vede rosu, altfel s-a decolorat, dar habar n-am de ce fiindca nu sta in soare.
am busuioc pitic grecesc, ultima fita, parfumat si tufa. am vazut pe un post culinar, ca altii, englezii adica il maninca. mda, dar la ei creste fara nici o grija pe malul tamisei, acolo unde un arhitect a facut o zona de plante aromatice, inghesuite intr-un gard viu. adica, la liber, se duce englezul si rupe si culege si maninca. mincaciosii astia de englezi!!
mai am busuioc alimentar, gras, cu frunza carnoasa, mare, parfumat de cazi pe jos. acesta merge la toate brinzeturile pe care le achizitionez. frunzele impreuna cu sarea grunjoasa fac un fel de invelis cu care bunatatea de brinza, urda ceo fi ea, merge la congelator.
si ultimul, tot fita, busuioc rosu care se vinde in piata la kg!!
asa, ma duc si zic: o mina! si vinzatoarea apuca 2-3 radacini, ditamai tufele, le cintareste si zice 2 lei 50.
apoi pe strada toata lumea ma intreaba, dar se vede mare in piata, vine in niste galeti imense, oare numai eu le vad? deocamdata, crengutele au aterizat in cele 3 sticle de ulei care stationeaza in frigider, iar manunchiul principal spinzura de un miner de dulap de bucatarie.

 

 

 

 

alte povesti de la stupina [2]

lumea satului se intoarce la schimbul liber, in aceste vremuri de criza. dau brinza in schimbul mierii si dovlecei pentru oua de prepelita.

natura a fost generoasa, gradinile sunt raiul, fie ca sunt cu flori sau legume.

iarba pe malul siretului e bogata, caprele dau lapte si asa ajung eu sa cumpar cas si urda - de capra, evident.

fasolea verde e galbena, verde sau neagra, cea din urma, la fiert devine verde. doar boabele din pastaie sunt tot negre!

vestile din italia sau spania nu sunt chiar  bune; se alterneaza somajul cu citeva luni de munca. oamenii sunt rezervati si prudenti, casele stau stirbe, neterminate cu gavanele ferestrelor goale.

la urma imi primesc ritualicul buchet de trandafiri, care se vor ofili pe luneta, dar care ajunsi odata acasa, se invioreaza si devin musafirii mei incredibili: miros si sunt atit de decisi sa fie frumosi incit ii pastrez pina cind vor ei sa traiasca.