vin acasa si gasesc imprastiate pe jos bobitele de mincare ale lui jazz, care erau pe un raft in camara. ramine un mister cum a ajuns acolo - ei, nu chiar, probabil a sarit - si in timp ce string si matur ma gindesc la pisoiul jigarit si infometat de afara. jazz m-a asteptat tensionata, mieunind tare cu vinovatie, ducindu-ma imediat ce am intrat sa-i vad isprava; iar in timp ce eu mormai toate gesturile invocind nerecunostinta – vorba lui doru, disrespectul – mitzelor razgiiate, ea de emotie a zburat la litiera si a facut pisu repede, iar acum se tavaleste cu burtica in sus pe hall, dindu-se peste cap printre picioarele mele, prinzindu-mi gleznele in labute. daca nu m-as opri as calca pe ea, s-a abandonat fara retinere sentimentului meu de intelegere. nu am indraznit sa o cert. birmanezele sunt foarte emotive si sensibile. suporta foarte greu cearta, nu mai vorbesc de pedeapsa. sar sa te muste, chiar asa, sar si la bataie – ceea ce trebuie evitat categoric. sau de emotie fac pisu prin toata casa, la intimplare.
“Toate mitzele din moschee se dadeau in vint dupa opiul lui Kazem Khan. De fiecare data se asezau in linie pe marginea acoperisului si il pindeau. Din momentul in care mergea in fumoar, ele sareau zidul si se rinduiau in fata usii. Kazem Khan fuma si sufla fumul spre ele. Pisicile erau innebunite de efluviile delicioase de opiu. “[La portile mosheii – Kader Abdolah]
imi imaginez vreo 6 pina la 8 pisici persane, caci actiunea se petrece in iran, drogate pe acoperis, cu cozile atirnindu-le alunecind cite putin pina aterizau ametite in fumoar de-a valma, burtici, cozi si labute, una peste alta.
nebunie. scena de film si antologie.
si apropo, mi-a placut enorm aceasta carte, pe care am inceput-o cu un zimbet inghetat si econom, care m-a binedispus pina la jumatate si m-a infrigurat cu clantanit de dinti spre sfirsit, aducindu-mi seara amintiri nenorocite despre ceva ce-mi era cunoscut. cine a stiut ca, khomeini a murit de alzheimer? si a murit numai o data, neh?
0 comments:
Post a Comment