aventurile lui cepelica

in wend m-am gindit la concursul de pe blogul lui alex.

de fapt, care au fost cartile copilariei mele? mai am aceste carti? vintul, valul...

asta sigur a fost una din ele:
http://www.scribd.com/doc/8301937/Aventurile-Lui-Cepelica-Gianni-Rodari

trebuie sa caut acasa, sa-mi caut copilaria...

cind vin musafiri...jazz e curioasa

J. D. Salinger

J. D. Salinger, Literary Recluse, Dies at 91
29, jan, 2010, Cornish, N.H.



http://topics.nytimes.com/top/reference/timestopics/people/s/j_d_salinger/index.html?inline=nyt-per


http://www.nytimes.com/2010/01/29/books/29salinger.html?scp=2&sq=salinger&st=cse



de veghe in lanul de secara:
http://www.scribd.com/doc/300862/JD-Salinger-De-veghe-in-lanul-de-secara

la editura polirom:
http://www.polirom.ro/catalog/carte/de-veghe-in-lanul-de-secara-traducere-noua--2032/

multumesc belle:
http://vicoprea.blogspot.com/2009/08/postasul-vine-la-1045.html


― Ştii cîntecul ăla: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Mi-ar plăcea...
― E Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară, spuse Phoebe. E o poezie de Robert Burns.
― Ştiu că-i o poezie de Robert Burns.
Avea dreptate. E "Dacă cineva întîlneşte pe careva venind prin lanul de secară". Dar atunci nu ştiam.
― Am crezut că-i Dacă cineva prinde pe careva, i-am zis. În orice caz, în mintea mea am văzut o mulţime de copii mititei jucînd un joc în lanul întins de secară. Mii de copii ― şi nimeni în jur, adică nici un om mare, în afară de mine. Şi eu stau la marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Vreau să spun, cînd aleargă şi nu se uită unde merg, trebuie să le ies în cale şi să-i prind. Asta aş face toată ziua. Aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că-i o
nebunie. Dar e singurul lucru care m-ar tenta. Ştiu că-i o nebunie.

constanta buzea

pentru belle de jour:

Acel castan de cind nu se mai zbate

Daca din nou mi-e dor senin de mine

Sub frunza ca o gheara de pasare ucisa,

Acel castan din vremea parerilor de bine

Ce amintire varsa din gura lui deschisa?

Ca duhul unei pacoste revine

In saracia ochilor mei tisa,

Ma sperie ingalbenind rugine

Tutela ei ca o ruina scrisa.

E semnul unei nimiciri curate

Sunarea-n iarba-a vamilor de vint.

Sufletul ni se da pe jumatate,

Cealalta jumatate e pamint,

Dar dorul duce mari nenumarate,

Viitorimi promise in cuvint,

Si-acel castan de cind nu se mai zbate,

Isi tine creanga-n ceruri ca un sfint.

mi-e dor din nou de mine, ingropatul

intr-un hatis de sticla aburit.

De sus cad frunze calme peste patul

In care-am stat si nu m-am odihnit,

Sus e fereastra turnului, palatul –

Si-acel castan supus si chinuit,

Singur fugind de-a lungul si de-a latul

Cu mine-n lemnul lui, ca un ranit.

Glossa

Ce nu se spune, s-a mai spus,

Nimic de plins linga tacere,

Fiind cindva atit de sus,

Fara suris, fara putere,

Rimind cu gindurile dus,

Ritmind fatis cum nu se cere,

Trup lin traindu-si nesupus

Natura, spirit si placere,

Albi si se nascu adus

Mereu in lumea care piere,

Frumoase limitele nu-s

Aceleasi in apropiere.

[ploi de piatra, albatross, 1979]

acest cactus

cui ii vine sa creada, ca incepind de dinainte de craciun acest cactus da semne ca el nu-i la fel cu ceilalti. lui ii place iarna. iar cind in biblioteca sunt 15 grade, el pe pervaz, pazit cu strasnicie de jazz, si mai ales amusinat, a inflorit. ieri.
ce-o fi in capul lui?