Thursday, January 28, 2010

constanta buzea

pentru belle de jour:



Acel castan de cind nu se mai zbate



Daca din nou mi-e dor senin de mine

Sub frunza ca o gheara de pasare ucisa,

Acel castan din vremea parerilor de bine

Ce amintire varsa din gura lui deschisa?



Ca duhul unei pacoste revine

In saracia ochilor mei tisa,

Ma sperie ingalbenind rugine

Tutela ei ca o ruina scrisa.



E semnul unei nimiciri curate

Sunarea-n iarba-a vamilor de vint.

Sufletul ni se da pe jumatate,

Cealalta jumatate e pamint,



Dar dorul duce mari nenumarate,

Viitorimi promise in cuvint,

Si-acel castan de cind nu se mai zbate,

Isi tine creanga-n ceruri ca un sfint.



mi-e dor din nou de mine, ingropatul

intr-un hatis de sticla aburit.

De sus cad frunze calme peste patul

In care-am stat si nu m-am odihnit,



Sus e fereastra turnului, palatul –

Si-acel castan supus si chinuit,

Singur fugind de-a lungul si de-a latul

Cu mine-n lemnul lui, ca un ranit.





Glossa



Ce nu se spune, s-a mai spus,

Nimic de plins linga tacere,

Fiind cindva atit de sus,

Fara suris, fara putere,

Rimind cu gindurile dus,

Ritmind fatis cum nu se cere,

Trup lin traindu-si nesupus

Natura, spirit si placere,

Albi si se nascu adus

Mereu in lumea care piere,

Frumoase limitele nu-s

Aceleasi in apropiere.



[ploi de piatra, albatross, 1979]

1 comments:

Belle de Jour said...

multumesc vic
si atat
eu si saku cu drag
:)