Despre religie
saramago s-a descris ca fiind ateu si pesimist.
exista in paragrafele cu subiect religios o ironica abordare, o persiflare permanenta a exceselor ritualurilor care au la baza paradoxuri logice [religia nu are la baza logica ci credinta], o documentare exceptionala a frazei si o abordare minutioasa pina la exasperare.
se poate sa interpretam ca bibliografia este foarte buna. Speculatia si mai buna.
dar dupa cum comentariile sale acide fac referire la scene si pilde biblice pe care le leaga de intimplarile mirene ale cartii, intelegem ca paradigma s-a ratacit si a ramas excesul convenabil.
adica, saramago este un ateu documentat sau mai bine zis cu biblia in mina. Atunci, mai este ateu?
apoi vom vedea ca saramago are si idei care nu-i apartin, el doar le exemplifica incercind pe intelesul nostru sa ne spuna ceva. Ce?
1. In curind va ieşi procesiunea de pocăinţă. Am pedepsit carnea prin post, s-o chinuim acum cu biciul. Mincind cu chibzuială, se primenesc umorile din trup, suferind oleacă, se scutură de praf cusăturile sufletului. Pocăiţii, bărbaţi cu toţii, merg in fruntea alaiului, in spatele călugărilor care duc prapurii pe care sint infăţişaţi Fecioara şi Răstignitul. in urma lor, işi face apariţia episcopul sub baldachinul bogat, panourile cu zugrăveli, interminabilul regiment de călugări, confrerii şi confraţii, cu toţii cugetind la mintuirea sufletelor, convinşi unii că nu l-au pierdut incă, mai avind alţii indoieli pină cind vor ajunge in locul unde işi vor primi sentinţa, iar vreunul s-o fi gindind că lumea e nebună incă de cind a fost făcută. Cortegiul se perindă printre rinduri de oameni, iar cind trece se tirăsc pe pămint bărbaţi şi femei, unii işi zgirie obrajii, alţii işi smulg părul din cap, cu toţii işi dau ghionturi, iar episcopul face cu degetele semnul crucii, ba la stinga, ba la dreapta, in vreme ce un paracliser ii leagănă cădelniţa.
2. S-a pornit procesiunea, dominicanii merg in frunte, purtind stindardul Sfintului Dominic, in urma lor vin in şir lung inchizitorii, pină cind se ivesc osindiţii, o sută patru la număr cum am mai spus, purtind in mină luminări, in pas cu ei insoţitorii, totul e un freamăt de murmure şi rugăciuni, după deosebirile de sanbenito şi mitră se recunoaşte cine o să moară şi cine nu, cu toate că mai e un semn care nu minte, crucifixul inălţat e intors cu spatele la femeile ce vor sfirşi pe rug, arătindu-şi dimpotrivă faţa răbdătoare şi blindă celor care vor scăpa de astă dată cu viaţă, feluri simbolice de a-i face pe toţi să priceapă care le va fi soarta, dacă nu au băgat incă de seamă ce straie poartă, căci, intr-adevăr, veşmintul este traducerea vizuală a osindei, un sanbenito galben, cu crucea Sfintului Andrei zugrăvită cu roşu pentru cei care nu au meritat moartea, un altul cu flăcările pictate cu virful in jos, numit foc făvăşit, dacă, mărturisindu-şi păcatele, au evitat-o, şi, in sfirşit, scapularul cenuşiu, lugubră culoare, cu portretul condamnatului inconjurat de diavoli şi de vilvătăi, ceea ce, tălmăcit in cuvinte, inseamnă că femeile acelea două vor pieri curind in foc.
4. Are insă această religie o retorică voluptuoasă, cu ingeri cărnoşi şi cu sfinţi infocaţi şi cu multe fluturări de tunică, braţe dolofane, coapse intrezărite, piepturi care se umflă, ochi daţi peste cap, şi tot atit suferă cel care se desfată, pe cit se desfată cel care suferă, de aceea nu toate drumurile duc la Roma, ci la trup.
5. căci Sfintul Oficiu işi intinde atotputernic năvoadele prin lume şi le scoate pline, urmind astfel intr-un mod mai aparte pilda cea bună dată de Cristos atunci cind i-a spus lui Petru că il voia pescar de oameni.
6. fiind sărbătoarea Trupului şi Singelui Domnului, fiecare şi-a pus pe el ce avea mai bun in casă, ţoala festivă, pentru intilnirea cu Dumnezeu, că după ce ne-a creat goi, doar imbrăcaţi ne admite in prezenţa sa, cum să-l mai inţelegi pe acest Dumnezeu ori religia pe care iau făcut-o, e drept că goi nu toţi sintem frumoşi, se vede după obraz dacă nu e boit, să ne inchipuim, de pildă, ce trup o avea Sfintul Gheorghe, care se apropie.
