uita acus' sosesc: hei, unde fugi. stai sa te gheruiesc putin ca m-ai'nervat!
Vonnegut scrie in segmente mici, discret sau discontinuu, cum doriti – fiindca nu mai suporta viata in doze mari. asa functioneaza el acum: unele intimplari le repeta redundant, exact cum le are salvate in locatiile din memorie.
grundul istoriilor sale este intotdeauna razboiul oricare ar fi el, caci nu exista eveniment mai teribil cu urme expres ireparabile, decit razboiul. restul sunt flash-uri dintr-un timp pe care-l poarta in spate.
Am citit despre cel de-al doilea razboi mondial. Civilii si soldatii deopotriva si chiar copiii mici, erau mindri ca au luat parte la el. Se pare ca era imposibil, pentru orice persoana, sa nu se simta ca facind parte din acel razboi, daca traise in vremea in care avusese loc. Da. Iar suferinta sau moartea soldatilor, a marinarilor si a puscasilor marini era resimtita, macar partial, de toti ceilalti.
Dar razboiul din Vietnam apartine exclusiv celor care au luat parte la el. Se pare ca nimeni altcineva n-a avut nimic de-a face cu el. Toti ceilalti sunt curati ca lacrima. Numai noi suntem timpiti si jegosi, pentru ca am luptat intr-un asemenea razboi.
Barba albastra – kurt vonnegut / polirom
Hocus pocus - kurt vonnegut / polirom
nu va lasati pacaliti de titlurile frivol-ludice, e o capcana.
titlul celui de-al 2 roman nu trebuie sa va sugereze iepurasi sau porumbei intr-un joben, ci incarcatura mortala pe care o poarta cuvintele si de care nu suntem constienti, si nici de rezultatul indirect al hocus pocus-ului verbal, al blabla-ului nesfirsit, fie ca miza e viata oamenilor, fie ca e actul sexual cu echivalentul erotic al hocus pocus-ului cu promisiuni de aventuri la venetia:
Soldati, vreau sa ma ascultati, sa ma ascultati foarte atent!
Si ei ma ascultau, ma ascultau foarte atent.
dar,
ceea ce mi s-a parut demn de o mina de maestru este lovitura plina de umor pe care o da unei scrieri oculte ca Protocoalele inteleptilor sionului, printr-o parodie numita consfatuirile batrinilor din tralfamadore, o povestioara sf strecurata in paginile unei reviste de barbati:
Era vorba despre fire inteligente de energie, lungi de trilioane de ani-lumina. Acestea doreau sa populeze universul cu forme de viata muritoare, care sa se reproduca singure. Asa ca mai multi dintre ei, adica batrinii din titlu, au avut o intilnire oficiala, intersectindu-se in apropierea unei planete numite tralfamadore.
Batrinii au fost de accord ca singurul mod practic in care viata poate calatori prin spatiu pe distante mari este sub forma de plante si animale extreme de mici si rezistente, care sa fie purtate de meteoritii ce ricoseaza din planetele lor.
Pina la ora aceea, nicaieri nu se dezvoltase inca vreun microorganism sufficient de puternic pentru a supravietui unei astfel de calatorii.
Cind toate celelalte forme de viata de pe pamint au disparut, iar aceasta planeta a devenit la fel de sterila ca luna, microorganismele au hibernat ca spori virtual indestructibili, capabili sa astepte oricit e nevoie pina la urmatoarea ciocnire norocoasa cu un meteorit. In acest fel, in cele din urma calatoria in spatiu a devenit cu adevarat posibila.
Scopul vietii pe pamint este acela de a ajuta microorganismele sa se pregateasca pentru a parasi planeta atunci cind va sosi momentul, inseamna ca pina si cele mai deosebite fiinte umane din istorie Shakespeare, Mozart, Lincoln, Voltaire nu au fost altceva decit o cutie petri in cu Adevarat Mareata Schema a Lucrurilor.
*cutie petri
vas care se inchide etans, denumit dupa bacteriologul german care l-a folosit pentru cultura bacteriilor si a altor microorganisme.
ei, ce parere aveti de asa o teorie a originii-evolutiei-extinctiei speciei umane?
suntem nimic, doar gazda microorganismelor nemuritoare, in veci calatorind, periodic eliberate de dictatura conspiratiei universale. de aia nu avem nici inceput nici sfirsit, suntem nimic doar mediul de cultura; virusii, bacteriile si alte microorganisme sunt esenta creatiei.
raspunsul la enigma din final l-am calculat eu: este 82. acesta este numarul celor 2 liste. O fi mult o fi putin?
de-o vreme jazz sta iar in brate la mine si se alinta lasind pufi de blana fina ca nori de funigei.
vine si se intinde pe picioarele mele, cautindu-si un loc cit mai comod si ala este in fiecare seara cel in care pe genunchiul meu sting se zbate inima ei micuta.
intepenesc uimita de atita delicatete si eleganta, nu misc nici un muschi si vorbesc incet povestindu-i. ea se lipeste de mine, si porneste motorasul cu care produce caldura. se face mare, lata, lunga, infoiata, labutele atirna de-a stinga si de-a dreapta si nu as deranja-o pentru nimic in lume. dupa vreo ½ de ora, amortita dau semn cum ca as vrea sa misc putin piciorul, iar jazz dupa ce a asteptat sa ma redefinesc, imperturbabila isi reia motaiala in acelasi fel, ca stapina absoluta a mea, a casei, a orasului, a lumii; si universul este atit cit sa o incapa.
seara, la culcare doarme iar linga mine, dupa ce aproape 3 luni m-a ignorat dormind in culcusul ei calduros. pilota ii imbraca spatele, iar bratul meu sting e limita unui alt perimetru protector. capul e pe mina mea, labutele de sus atirna tot pe mina mea intr-o poza de abandon si placere.
cind dau pagina trebuie sa ma misc, dar jazz e tot acolo si asteapta cuminte intervalul in care citesc 2 pagini in care ce credeti ca se intimpla? banuiesc ca a inteles ca are concurenta in cartea din mina mea, plus deranjul si hotaraste sa puna capat situatiei intr-un mod absolut cuceritor - diplomatic, creindu-mi senzatia ca de fapt eu am preferat asa.
se intinde, labutele din spate - desenul lor floral cu alb se deschid si se lungesc pentru ca apoi sa se adune din nou in semicerc. isi da capul pe spate, oferindu-mi barbia sa o gidil. se rostogoleste putin, cautind sa-mi prinda privirea. toarce tare, mai tare, foarte tare, zornaie, o divizie de tancuri, un aeroport. coada e infoiata, i-as putea numara firele. ajunge la carte si roade putin, numai putin, a joaca ce prinde cotor, coperta.
ce carte ar putea fi aia care sa reziste. va spun eu, nu s-a inventat inca.
incet, las cu mina dreapta cartea pe latura patului opusa lui jazz, si ma uit la ea. nu as pierde acest spectacol pentru nimic in lume.
are o blanita aproape roscata castanie in motul capului, cite 3 mustati mari albe pe fiecare parte, si multe alte mustati mici maronii. in ultima vreme am aspirat mustati prin toata casa, am crezut ca va ramine fara ele. nici acum nu sunt sigura ca nu e asa. am pus problema pe lista pentru vet. cum stau putin pe partea stinga a corpului urechea mi-e lipita de saltea, prin care se amplifica ca bubuituri de tunete si tobe, bataile cozii lui jazz. am studiat acest fenomen si am constatat ca se datoreaza interiorului gol, umplut cu un model de arcuri mici al saltelei. eu cred ca jazz a stiut inaintea mea acest effect si il practica ca sa se distreze si sa ma disturbe.
o mingii pe blanita capului si vorbesc cu ea, ii povestesc, spun tot ce-mi trece prin cap, important este sa-mi auda vocea si sa fie constanta:
frumoasa mea, printesa, sufletel cu blanita, iarta-ma ca esti aici cu mine, ca te-am luat de la mama ta, ca stai inchisa intr-un loc pe care nu l-ai vrut, iarta-ma jazz, stii ce-am vazut afara: un catel uite atit de mare care facea wow-wow. si m-a intrebat unde-I jazz. poate vrei scarmaneala, ce treaba ai tu cu domnisoara jazz, potaie, sa nu te mai urci pe bara ca o sa cazi jos la huhulea si uf-uf...
o scarpin sub barbie [in timp ce scriu, editorul mi-a corectat barbie cu Barbie – nume propriu – oh si of], in blanita din jurul gitului care e foarte mare si formeaza un guler elisabetan. pe masura ce devine sigura ca m-a acaparat incepe sa se destinda si sa se simta foarte bine, cel putin asa cred. eu chicotesc la vederea baletului labutelor cu sosetzele albe care, orice si oricum sunt caraghioase.
mai mult de 10 minute nu rezista, apoi o simt grea si cind labutele din fata sunt destinse si abandonate intr-un gest de o eleganta de neegalat - a adormit, noapte buna pisi. mineca pijamalei pe care doarme e ferfenita, dar povestea in care jazz face praf orice mineca stinga din imbracamintea mea, altadata. altadata, niciodata.
