eugene ionescu [2]

Cred ca aveam 5 ani: o casa de copii, nu departe de Paris. Un asezamint care tinea de municipalitate… Am stat citeva luni in acel asezamint. Despartit fiind de mama am fost intruna nefericit, nu m-am putut obisnui nici o clipa cu despartirea, nici cu dormitorul comun, nici cu sala de mese, nici cu prezenta cotropitoare, inadmisibila a celorlalti… Mama venea sa ma vada o data la 2 saptamini… Duminica seara, cind pleca inapoi, pleca pe veci, doua saptamini pe veci. Un vid in present… Mi-aduc aminte de […] o scena sfisietoare: ma agatam urlind de mama ca s-o impiedic sa plece; sora sefa a trebuit sa se lupte din rasputeri ca s-o convinga sa nu ma ia cu ea.


Tata care intra in camera mea cind eram licean ca sa vada daca imi fac lectiile sau sa ma certe nu mai stiu pentru ce. Ma sculam in picioare si il priveam cum scotoceste peste tot: in sertare, printre carti. Imi deschidea caietele, citea din jurnalul meu cel mai intim, imi citea versurile cu voce tare. Era vinat de furie, din ce in ce mai furios, ma injura urit.
[Humanitas - Jurnal in farime, 1992]

sunt coplesita. ma uit tot timpul la aceasta fotografie, la pleoapele cazute a plins si la masca dramatica a unei suferinte perpetue. poate intelegem altfel, daca stim.