eugene ionescu [1]

Citeodata cartile vor sa spuna ceva, stiu sigur: ma duc exact in raftul 3, corpul 5 si iau in mina cartea. De data asta, Eugene Ionesco, Intre viata si vis – convorbiri cu Claude Bonnefoy:

La finele lui Jacques sau supunerea, Roberte vrea sa numeasca totul cu un singur si acelasi cuvint: chat ‘pisica’.

Les chats s’appellent chat, les aliments: chat, les insects: chat, les chaises: chat, toi: chat, moi: chat, le toit: chat, le nombre un: chat, le nombre deux: chat, trois: chat, vingt: chat, trente: chat, tous les adverbs: chat, toutes les prepositions: chat.

Nu e aici un fel de dorinta a unui limbaj universal?

Este mai degraba o absenta de limbaj, este mai degraba indiferentierea, totul este la acelasi nivel, este abdicarea de la luciditate, abdicarea libertatii in fata organicului.

[Humanitas, 1999]

Si asa a inceput o cautare de o saptamina prin alte si alte carti, personale sau in biblioteci virtuale.

Exista si o alta carte Ionescu inainte de Ionesco – Alexandra Hamdan cu analogii fortate intre Eugene Ionescu si Ion Barbu, Camus, Urmuz si, in sensul cartii, as putea adauga in liniste pe oricine altcineva.

Cuvintele, si ele, prin repetare automata sfirsesc prin a-si pierde sensul.

‘Jacques: Totul este pisica (…) A, da! E usor de vorbit.’

[Saeculum, 1998]

Nu prea e asa. Situatiile cu pricina sunt sablonarde si cumva usor de prins intr-un standard universal. Valabile in majoritatea culturilor. Oamenii se intilnesc intr-o vizita cu bataie matrimoniala. Se petzeste. Mai intii se face o conversatie ipocrit neutra, iar apoi se pun cartile pe masa. O astfel de situatie poate fi usor mimata doar prin intonatii si reflexe vocale ale cuvintului pisica. Si nu se pierde vreun sens, din contra ii vor fi multiplicate.

De ex: pisica, adica luati loc pe aceste pisica, adica scaune…

Si ajungem la barbara si ingrozitoarea traducere romaneasca [1]:

Jacques: Totul e cal.

Roberte: Pentru a numi lucrurile, un singur cuvint: cal. Caii se numesc cal, alimentele: cal, insectele: cal, scaunele: cal, tu: cal, eu: cal, acoperisul: cal, numarul unu: cal, numarul doi: cal, trei: cal, douazeci: cal, treizeci: cal, toate adverbele: cal, toate prepozitiile: cal. In felul acesta e usor sa vorbesti…

[BPT, 1970, Sanda Sora]

Am o banuiala de unde vine masacrul, si nu mai e nici o rima, nici o sonoritate ludica. Imi tropaie un cal prin creieri. S-a ales praful. In fapt sunt cam intraductibile piesele lui, neh?

La toate pune capac, aceasta traducere [2], dupa care totul cade in derizoriu. Uite cum se ajunge de la pisica la pasarica, in sensul cosmaresc al ambitiei de a traduce ionescu intraductibilul.

JACQUES: Totul e păsărică.

ROBERTAII: Ca să spui lucrurilor pe nume, un singur cuvînt: „păsărică". Păsărica se numesc „păsărică", alimentele: „păsărică", insectele: „păsărică", scaunele: „păsărică", tu: „păsărică", eu: „păsărică", acoperişul: „păsărică", numărul unu: „păsărică", numărul doi: „păsărică", trei: „păsărică", douăzeci: „păsărică", treizeci: „păsărică", toate adverbele: „păsărică", toate prepoziţiile: „păsărică". E foarte simplu să vorbeşti...

[Eugene Ionesco; tradv pref., note: Vlad Russo, Vlad Zografi. - Bucureşti: Humanitas, 2003]

Inceputul e in chapeau, din care a derivat chat. Si dumnezeu cu mila, fiecare dupa cum l-a dus capul: caciula-cal, palarie-pasarica.

JACQUES: E o pălărie.

ROBERTAII: Oh, scoate-o, Jacques. Jacques, iubitul meu. La mine o să te simţi acasă. Am cîte vrei, am o grămadă!

JACQUES: ... de pălării?

ROBERTAII: Nu... de păsări... fără păsuri!

JACQUES: Ah, păsărică mea...

Am si eu traducerea mea: palarie-papagal. Chiar asa, totul e papagal. Tu: papagal, numarul unu: papagal… PA-PA-GA-LI-LOR!

Acum, sa revenim a nos mouttons, ce voia sa-mi spuna mie cartea aceea, in acea zi, in acea dupa amiaza? Ca lui jazz ii este foame si miauna cu disperare si obraznicie la usa, gheruind fara mila bunatate de lemn.